The Irishman: cu bune și cu rele despre filmul de peste 3 ore al lui Scorsese
Acasă » The Irishman: cu bune și cu rele despre filmul de peste 3 ore al lui Scorsese

The Irishman: cu bune și cu rele despre filmul de peste 3 ore al lui Scorsese

The Irishman este mai degrabă un film despre actori, decât despre personajele pe care le interpretează. Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci răpesc tot „farmecul” personajelor, dar nu este chiar un lucru rău. Martin Scorsese a încercat să dea tot ce-i mai bun pentru filmul său, dar a avut unele scăpări, provenite însă mai mult din cauza tehnicii digitale.

Martin Scorsese, regizorul acestui film, a „comis-o” din nou. În sensul că a realizat iar un film cu o durată extrem de lungă. Trei ore și jumătate. Iar acțiunea este destul de lentă, în ansamblu. Personal, nu sunt un mare admirator al lui Scorsese, dar nici n-ai cum să-l urăști. Este un titan în materie regizorală și are un talent deosebit în a-ți capta atenția, indiferent de subiectul central sau de faptul că e în stare să te țină în fața ecranului și patru ore.

The Irishman: Robert De Niro, Al Pacino și Pesci revin în rolurile de mafioți și o fac impecabil

Irlandezul: Asasinul mafiei, dacă ar fi să traduc titlul filmului, atrage atenția asupra unei realități triste a societății noastre: faptul că suntem fascinați sau măcar puțin curioși când vine vorba de mafioți și de lideri de grupări „subterane” care sfidează legile și morala.

De ce ne fascinează filmele cu lideri notorii ai mafiei? Din cauza personalității exacerbat de dominatoare și de carisma portretizate de mari actori. Acesta este, probabil, singurul aspect care nu îmi place la filmele cu gangsteri, mai ales cele bazate pe fapte și personalități reale. Cu cât rolurile sunt mai bine interpretate de actori, cu atât noi, publicul, ovaționăm fără să ne dăm seama personalitatea deosebit de toxică a unor criminali și infractori care au manipulat și au fentat legile. Iar de multe ori îi mai și imităm în viața reală.

Cam asta se întâmplă și cu The Irishman. Dar dincolo de acest aspect asupra căruia nu insist, Martin Scorsese a realizat, pe la final de carieră, ca să spun așa, încă un film cu gangsteri reușit. Poți spune că s-a întors în zona lui de confort, dar nu e chiar o capodoperă. Este „doar” un alt film marca Scorsese pe care trebuie neapărat să-l vezi, dacă îți plac filmele lui.

Cât despre Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci, sunt aceiași actori de excepție pe care i-ai îndrăgit dintotdeauna. Vârsta lor înaintată nu le-a afectat deloc performanța profesională. Dimpotrivă.

The Irishman: un film bazat pe viața și faptele unora dintre cei mai notorii mafioți americani

Robert De Niro interpretează rolul lui Frank Sheeran, la început, un simplu șofer de camion care transportă carne la restaurante. Meseria sa îl aduce față în față cu două personalități care aveau să-i schimbe radical viața, atât în bine, dar și în rău.

Frank ajunge să fie omul de încredere al lui Russel Bufalino (Joe Pesci), liderul mafiei italiene și, de fapt, il capo di tutti capi, în fața căruia își pleacă privirile toți mafioții mai „mici” ai anilor 1950 – 1970. Era omul care își dădea sau nu aprobarea pentru orice mișcare pe care o făceau cei din grupările „subterane” care controlau chiar și viața politică în SUA.

Cum reușea Bufalino să-i țină la respect? Cu „arma sa secretă”: irlandezul Frank, asasinul plătit care n-a dat-o niciodată în bară și care a devenit rapid „copilul de suflet” al lui Russel. Evident, Bufalino a fost un mafiot temut încă dinainte de a-l întâlni pe Frank, dar acesta din urmă l-a ajutat să-și consolideze influența.

Dar cam tot atunci, lui Frank i-a ieșit în cale și Jimmy Hoffa (Al Pacino), liderul celui mai puternic sindicat din SUA, care n-a ezitat nicio clipă să se folosească de arma secretă a lui Bufalino pentru a-și elimina opozanții și „amenințările” economice.

Filmul este, de fapt, povestea lui Frank Sheeran (De Niro), spusă de pe scaunul cu rotile dintr-un azil pentru bătrâni, cu multă seninătate și cu mult umor negru, de el însuși. Este o biografie impresionantă a unui om care s-a transformat dintr-un banal șofer de camion într-un mafiot respectat, temut și mâna dreaptă a notoriolui Bufalino, pentru care a nutrit o dragoste frățească, până la finalul vieții.

Și parcă tocmai acest final al vieții pare să-l macine pe Frank. Dar nu remușcările pentru crime și trădare, ci faptul că moartea se lasă prea mult așteptată. Ajunge să fie izolat și uitat chiar de către propriile fiice, care-s dezgustate de ororile la care a fost părtaș de-a lungul vieții. Interesant este monologul lui de la bătrânețe, când se duce să-și cumpere singur sicriul:

[su_quote style=”default” cite=”” url=”” class=””]Toți cei de aici avem o zi când trebuie să ne ducem. Așa e viața. Și cred că trebuie să fie ceva atunci când te duci…căci, altfel, cum naiba a început totul? Nu-și dau seama nici cei mai deștepți decât mine. De-aia n-aș alege niciodată incinerarea. E prea definitivă. […] cel mai greu pentru oricine, când te îngroapă, este când te bagă în pământ, pentru că e…așa de definitiv. Dacă te bagă într-o clădire, clădirea e acolo. Cripta e acolo. Trebuie să fie un sicriu de metal și te bagă în camera aia. – Robert De Niro, în pielea personajului Frank Sheeran[/su_quote]

Acțiunea se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, de mai multe decenii, dar cu salturi temporale atent selectate de către regizor. E un film greu de urmărit, dar care îți captează atenția. Dacă trei ore și jumătate înseamnă prea mult, poți încerca să-l împarți în patru „episoade” sau capitole din viața lui Frank:

  • Primul „episod” (până pe la minutul 50:00): I Heard You Paint Houses (Am auzit că zugrăvești pereți, după numele cărții lui Charles Brandt, după care-i făcut filmul), aluzie la modul în care era abordat asasinul atunci când i se cerea un serviciu (Frank era omul care zugrăvea pereții cu roșu…bănuiesc că îți dai seama despre ce vorbesc);
  • Al doilea „episod”: Hoffa (de la minutul 50:00 la 1:40:00;
  • Al treilea „episod”: What Kind of Fish (de la 1:40:00 la 2:47:30);
  • Ultimul „episod”: It Is What It Is (de la 2:47:30 până la final).

Unde a „greșit” Martin Scorsese

Din punctul meu de vedere, The Irishman nu este chiar o capodoperă, chiar dacă este un film realizat impecabil, cu actori formidabili în rolurile principale și acțiune bine structurată și narată.

Al Pacino si Robert de Niro The Irishman

Motivul este unul simplu și nu tocmai evident, dacă nu prea dai atenție detaliilor. De Niro, Pacino și Pesci sunt toți actori trecuți de vârsta de 75 de ani, Pacino fiind cel mai mare dintre ei. Prin urmare, este extrem de greu să faci un film biografic a cărui acțiune se desfășoară pe o perioadă de mai multe decenii. În prima parte, actorii trebuie să arate mai tineri cu vreo 30 de ani. Iar în final, De Niro a trebuit să arate ceva mai bătrân decât este în realitate.

Astfel, s-a recurs la prelucrarea digitală a imaginilor filmate, prin care actorii au fost „întineriți”. Fără îndoială, rezultatul este fabulos, dar câteva detalii neplăcute se pot vedea. Actorii par mai degrabă niște figuri de ceară, mai ales că știi că s-a folosit o tonă de machiaj și o prelucrare digitală masivă pentru a-i face să arate ca în tinerețe.

De aceea am spus la început că este mai degrabă un film despre actori, decât despre povestea însăși. Cei trei titani ai cinematografiei îți captează toată atenția, dar nu către narațiune, ci asupra modului în care ei arată și te duc cu gândul la filmele lor de demult, care i-au consacrat.

The Irishman: o problemă „tehnică” și amuzantă care trebuie menționată

Scorsese a vrut neapărat să-i aibă pe cei trei actori în rolurile principale pentru că, așa cum zice și motto-ul filmului, când se întâlnesc, fac istorie. Dar să nu uităm că a fost foarte greu de realizat și deosebit de scump. Filmările au început în 2017, în New York și s-au încheiat în martie 2018. Iar bugetul de producție a fost de aproape 160 de milioane de dolari. Totul pentru un film cu o durată colosală.

Dar a apărut un impediment. De Niro și Pacino nu prea corespund trăsăturilor fizice ale lui Frank Sheeran, respectiv Hoffa. Desigur, trecem peste faptul că De Niro nu seamănă câtuși de puțin cu răposatul Frank, dar cea mai stringentă problemă a fost diferența de înălțime dintre De Niro și Pacino.

Al Pacino si Robert de Niro The Irishman

Frank era un munte de om, cu o înălțime de 1,93 m și o greutate de 120 kg. Hoffa era un mărunțel de doar 1,65 m. Însă Al Pacino este cu doar câțiva centimetri mai scud decât De Niro, așa că acesta din urmă a fost obligat să poarte niște pantofi tip platformă, ca să aibă amândoi o statură cât mai autentică. Poți să vezi aici cât de amuzantă a fost situația.

Concluziile mele…

The Irishman este un film pe care trebuie neapărat să-l vezi până la finalul anului, în cazul în care nu l-ai vizionat deja. S-ar putea să-ți fie greu să-l urmărești pe tot „dintr-un foc”, așa că poți să-l vezi pe capitole după cum am scris mai sus.

Și odată ce l-ai văzut, ar trebui să-l revezi, pentru a fi atent la unele detalii care ți-au scăpat inițial. Iar dacă ai aflat și „secretul” cu pantofii platformă, deja o să te raportezi altfel la film.

Este disponibil pe Netflix de luna trecută și acolo va rămâne mult timp de-acum, în arhiva filmelor realizate de aceasta.

Te invit și pe pagina de Facebook, unde cu un Like afli mai ușor noutățile.